Undeva la Mij

Eram tineri, nebuni, imaturi şi sălbatici. Dar nu meritam asta! Am ajuns după o prea lungă plimbare între câini şi ţigani şi gunoaie. Mirosul sării ne înnebunea subtil. Umezeala şi briza rece. Nu mai văzuserăm marea de ani buni. Eram dominaţi de o stare puternică de anxietate, tăceam, ne încruntam, asta până când am văzut marea. Era cum ne-o aminteam, dar mai mare. Se poate să fi uitat cum e să vezi orizontul fără oprelişti; sau cum am mai crescut în înălţime, orizontul e pur şi simplu mai departe. Şi curbura pământului; suntem insignifianţi. După prea multe trepte coborâte am ajuns cu picioarele pe nisipul umed, un val ne-a udat tălpile mult prea obişnuite cu asfaltul. Cineva a strigat din dreptul meu: băă, suntem la cota zero! Cu frenezie ne-am dezbrăcat repede să ne aruncăm între valuri. Era întuneric: acum înţeleg de ce îi zice Marea Neagră, a mai strigat unul. Am găsit o placă de beton, să ne lăsăm lucrurile lângă ea, să le găsim pe plaja pustie. Ne trebuie un reper! Da, uite, e la jumătate între barca aia şi lună, a spus cineva. Am sărit în marea întunecată, am înotat, am aruncat cu bulgări de nisip, ne-am bătut şi fugărit. Am privit spre zona dintre barcă şi lună, cineva era aplecat peste lucrurile noastre. Am sperat că doar se uită, intrigat de grămăjoara textilă. Am înotat cât de repede am putut, fără să le zic celorlalţi nimic, încercând să nu atrag atenţia. Când m-am apropiat, siluetele deja plecaseră. Ajuns în dreptul plăcii de beton, mi-am văzut lucrurile răscolite: băăă, haideţi repede! Am alergat fără vreoun scop anume în direcţia în care au dispărut siluetele. Panică. Au venit şi restul. Lipsea un telefon şi un aparat foto. Era un aparat foarte bun, chiar dacă îi spuneam "săpuniera", cu el ne-am documentat călătoria, era roşu şi pe lângă asta, avea un zoom de peste 50x. Un DSLR mini. După jumătate de oră de tăcere, aud: dă-i în pula mea, îs doar bani.