Ce stia Faust?

Pe strazi pustii, asteptam pe cineva sub un felinar singuratic, in cel mai urban peisaj. Din umbra si-a facut aparitia ceva, ceva negru dar orbitor. Cu tinuta eleganta si furie mi-a zambit. Mi-a intins mana; nesigur i-am acceptat strangerea stiind ca avea sa imi zdrobeasca oasele.
-Cine esti? am intrebat, stiind deja raspunsul.
-De ceva vreme iti sunt umbra.
-Si cu ce te pot ajuta?
-Iti vreau sufletul. mi-a raspuns sec.
-Si de ce ti l-as da?
-Ma gandeam sa jucam un meci de sah, daca te infrang imi dai sufletul, iar daca nu, iti voi da orasul.
-E al tau? am intrebat nedumerit.
-Evident.
Nu puteam sa refuz provocarea.
-Dar te pricepi la frumosul joc? m-a intrebat usor contrariat.
-Nu in mod deosebit.
-Si de ce ti-ai risca sufletul, stiind cat de usor il poti pierde?
-Un oras...Ce e un suflet pana la urma? Il poti simti, mirosi, gusta? Nici nu sunt sigur ca l-am avut vreodata, in schimb ce imi oferi tu..
Am gasit cea mai intunecata cafenea, am fost serviti gratis. Cred ca era a lui..
Am inceput un joc imposibil, iar dupa o ora am fost invins. M-a salutat politicos printr-un zambet malitios, si-a pus paltonul si palaria, dupa care a plecat fluierand.
-Si sufletul? am strigat in urma lui.
S-a oprit in dreptul usii.
-Tare esti grabit sa scapi de el. a observat acesta.
-Nu e chiar asa, dar cred in demnitate si onoare. Ma simt obligat sa imi respect cuvantul. Fairplay.
-Nu te impacienta, sufletul mi l-ai daruit cand ai acceptat provocarea..jocul a fost doar pentru presa. Cauta-ma luni pe aici in jurul orei 8, avem treaba, si nu iti face griji..munca asta e... O sa iti placa!